BIOGRAPHY - Ingrid Beatrice Coman

BIOGRAPHY

Once upon a time, there was this little girl whom everyone used to call "the silent child"

She was shy and she barely spoke. She was introvert and attentive.  Lost for words, she was always ready to hide when addressed, in some remote corner of the house or of her mind. “

This is how my story as a writer would start. Actually, that little girl still holds many of my answers.

God knows how many times did I try to change her, twist her, make her more talkative, more “social”, more pleasing to her parents’ eyes, but alas to no avail. She was just the way she was and no matter how much I would blame her and punish her, she could not be what she was not.

It was only years later that I would realize how much I owe her and how precious she has always been to me.

For that little girl, although she barely spoke, had a precious gift that would grow through her silence as a flower would grow through a dark and dense soil: she knew how to listen.

Other children would instinctively come to tell me their stories. Somehow, without realizing, I was giving out the message of the listener, the one who can carry a story and hold a memory without wasting it or spoiling it. I would not talk, but I started to pen them down.

The writer in me had already awakened and even today, so many years later, when I write, I feel like the writer I have become has that little girl’s eyes and heart, for it is only when I hold the pen with genuine intention, allowing the magic to slip under my fingers, that I really write the way I want.

My writing has always been an act of listening. I listen to the world’s pain and joy and then I capture it on paper. My books are my windows to the world.

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe care toată lumea o striga "fetiţa mută"

Era timidă şi vorbea foarte rar. Era închisă în ea şi se limita la a observa cu atenţie fără să rostească nici un cuvânt. Tăcută, era mereu gata să se ascundă atunci când cineva i se adresa, în cine ştie ce ungher ascuns al casei sau al minţii sale.”

Cam aşa ar putea începe povestea mea ca scriitor. De altfel fetiţa aceea încă mai păstrează multe dintre răspunsurile mele.

Numai Dumnezeu ştie de câte ori am încercat să o schimb, să o modelez şi să o fac mai guralivă, mai “sociabilă”, mai placută în ochii părinţilor ei, dar, vai mie, fără mare folos. Ea era plămădita în felul ei şi oricât aş fi învinuit-o sau pedepsit-o, ea nu putea să devină ceea ce nu era.

Aveam să înteleg doar cu mulţi ani mai târziu cât de nepreţuită era ea pentru mine.

Fetiţa aceea, în ciuda faptului că nu scotea nici un cuvânt, era înzestrată cu un har aparte care avea să răzbească prin tăcerea sa precum o floare răzbate prin ţărâna întunecată şi densă: ştia să asculte.

Copiii veneau să îmi povesteasca păţaniile lor. Cumva, fără să-mi dau seama, le dădeam senzaţia celei care ştie să asculte, a celei care poate să ducă mai departe o poveste şi să păstreze o amintire fără să o ştirbească sau să o risipească. Nu vorbeam, dar începusem deja să mâzgalesc poveşti.

Scriitoarea din mine se trezise deja la viaţa şi chiar şi astăzi, dupa atâta amar de vreme, atunci cand scriu, simt că am înca ochii şi inima acelui copil, pentru că doar când ţin în mână stiloul cu o intenţie genuină, lăsând magia să-mi alunece sub degete, pot cu adevarat să scriu aşa cum îmi doresc.

Scrisul meu a fost întotdeauna un mod de a asculta. Eu ascult durerea şi bucuria lumii şi apoi le aştern pe hârtie. Cărţile mele sunt ferestrele mele spre lume.

C’era una volta una bambina che tutti chiamavano "la bimba muta"

Era timida e a malapena parlava. Era introversa e sempre in attento ascolto. Di poche parole, era sempre pronta a nascondersi quando le si rivolgeva la parola, in qualche angolo remoto della casa e della sua mente.”

La mia storia come scrittrice potrebbe cominciare così. Del resto quella bambina custodisce ancora molte delle mie risposte.

Dio solo sa quante volte ho cercato di cambiarla, di stravolgerla e di renderla più chiacchierona, più “socievole”, più gradevole agli occhi dei suoi genitori, ma ahimè in vano. Lei era fatta a modo suo e per quanto l’avessi colpevolizzata o punita, lei non poteva diventare ciò che non era.

Avrei capito solo anni dopo quanto le devo e quanto preziosa fosse sempre stata per me.

Quella bambina, nonostante non spiaccicasse parola, aveva un dono prezioso che sarebbe cresciuto attraverso il suo silenzio come un fiore cresce attraverso il terriccio scuro e denso: sapeva ascoltare.

I bambini venivano a raccontarmi le loro storie. In qualche modo, senza saperlo, stavo passando il messaggio di chi sa ascoltare, quella che può portare avanti una storia e conservare un ricordo senza rovinarlo o sprecarlo. Non parlavo, ma avevo già cominciato a scarabocchiare storie.

La scrittrice in me si era già risvegliata e persino oggi, a distanza di tanti anni, quando scrivo, sento di avere ancora gli occhi e il cuore di quella bambina, perché è soltanto quando reggo una penna con un’intenzione genuina, lasciando la magia scivolarmi sotto le dita, che posso veramente scrivere come desidero.

La mia scrittura è sempre stata un modo di essere in ascolto. Io ascolto il dolore e la gioia del mondo e poi le metto su carta. I miei libri sono le mie finestre sul mondo.