Dinu aprinse o lumânare pentru Mihail. Apoi una pentru Ana. Şi în fine rupse una în două, îi potrivi cu grijă mucul alunecos şi aprinse o lumânare cât o codiţă de şoricel pentru micuţul Andrei. Apoi rămase nemişcat în faţa altarului improvizat sub vechiul cireş, urmărind cu privirea dansul jucăuş al flăcărilor, netezind din când în când pământul în jurul lumânărilor şi şoptind încet o rugăciune într-o limbă doar de el ştiută.
Se făcuse seară şi zgomotele oraşului păreau din ce în ce mai îndepărtate, mai stinse, mai nepământeşti, de parcă toţi locuitorii se mutaseră într-o altă lume lăsând în urmă doar o dâră uitată de frânturi de viaţă, prea palide şi neputincioase ca să ajungă până în casa şi sufletul lui.
Încet, aproape fără să-şi dea seama, viaţa lui se mutase într-un tărâm al umbrelor, în care totul era zugrăvit în nesfârşite nuanţe de gri şi în care începuse să se simtă în siguranţă. Nu mai avea demult nici un război de câştigat sau de pierdut, pasul lui nu mai găsea nici o destinaţie pentru care să merite să consume tălpile bocancilor şi orizontul se apropiase atât de mult încât aproape că-i trecea prin fundul curţii.
În lumea aceea micşorată ca o boarfă spălată cu apă prea fierbinte, un bătrân şi o pisică oarbă se mişcau cu pas tăcut din ce în ce mai aproape de ochiul flămând al punctului fără întoarcere, al găurii negre care avea să-i soarbă şi să-i mestece pentru a-i scuipa departe în cine ştie ce univers fără nume.
Era bătrân. Bătrân într-un fel mistuitor, bătrân pe dinăuntru, precum copacii găunoşi, mâncaţi de carii şi care ştii că ar putea să cadă dintr-un moment în altul. Mâinile lui uscate şi chircite cunoscuseră orice fel de materie, de la lut până la carne omenească, şi liniile din palmă i se adânciseră din ce în ce mai mult, ca nişte maluri erodate şi încreţite de vânt.
„Vine Crăciunul iar, Mihaile“, spuse urmărind flacăra vânjoasă a lumânării din dreapta. „Şi iar ne găseşte aici, un moş şi o mâţă în casa asta uitată de lume. Nu vrea Domnu’ să ne strângă, şi uite-aşa mă simt precum călătorul pregătit la poartă cu valiza în mână, pe lângă care trec toate trenurile pământului fără să-l bage în seamă.“
Închise ochii şi parcă simţi mâna puternică a lui Mihail pe umăr şi vocea lui şugubeaţă de copil mare în ziua când venise să-l ia de la şosea, ca pe un căţel abandonat, fără casă şi fără Dumnezeu, cu două haine aruncate într-o pungă de plastic şi inima în el cât o gămălie de ac, de frig şi de frică.
În dimineaţa aceea de noiembrie parcă se născuse a doua oară. Dat afară din căminul pentru nefamilişti, rămas fără muncă şi uitat de familie, în mai puţin de 24 de ore toată viaţa lui se transformase într-un ghem fără cap şi coadă aruncat în stradă. În timp ce stătea pe trotuarul noroios, cu toată averea lui într-o pungă de un leu şi sufletul mototolit ca un ziar vechi, i se părea că ploaia aceea hapsână nu avea să se mai oprească niciodată şi bălţile din stradă vor creşte fără măsură până or să-l înghită cu totul. Aproape că i se părea că simte deja gustul noroiului cleios în gură şi scuipase de mai multe ori, de parcă i-ar fi fost teamă că mocirla ar fi putut să-i crească pe dinăuntru şi să-l înnece înainte ca el să-şi dea seama.
Nu-i nevoie să te-arunci în apă, se gândise, e de-ajuns să aştepţi, răbdător, cu sufletul scufundat în amărăciune, şi vine mocirla la tine, ca un animal hămesit, şi începe să te înghită încet încet, de la glezne în sus, până nu mai rămâne nimic din tine, nici o unghie şi nici un gand, şi te duci…
Se obişnuise cu ideea şi aproape că începuse să cocheteze cu moartea, abandonându-se încet-încet stării aceleia nepământeşti în care nu mai contează nimic şi nu mai simţi nici durere şi nici o amintire nu-ţi mai străpunge carnea şi poţi în sfârşit să te laşi dus fără să te mai agăţi de nimic.
Dar nu a fost să fie. Tocmai când dăduse drumul puţinelor lucruri pe care le mai avea şi le urmărea alunecând în pârâul de noroi care se formase deja la picioarele lui, Mihail îi apăruse pe la spate ca o făptură din altă lume, cu explozia lui de vitalitate şi bucurie care avea să-l scoată din propria lui mizerie de nenumărate ori în următoarele săptămâni.
„Ce faci aicea măi Dinule“, îl dojenise, „că-ţi îngheaţă sufletul în tine, hai încoace să-ţi dau un borş cald, l-a făcut nevastă-mea azi-dimineaţă! Doamne, Dumnezeule, uită-te la el, arată ca un animal hăituit!“, apoi îşi scosese haina şi i-o pusese pe spate, ajutându-l să traverseze drumul noroios care ducea spre periferie.
Dinu fusese atât de surprins că nu găsise forţa să rostească nici un cuvânt şi se lăsase dus ca un copil fără să protesteze, îmbrăcându-se în hainele şi în vorbele omului aceluia cu ochii limpezi ca o ploaie de primăvară, fără ca nici măcar să-l cunoască prea bine.
Borşul tinerei lui neveste îi încălzise cu adevărat sufletul, de parcă fusese făcut cu un descântec anume pentru suflete năpăstuite. Niciodată nu mai mâncase o ciorbă atât de bună. Ani întregi, gândindu-se la ziua aceea, se întrebase dacă nu fusese cu adevărat blestemată ciorba de legume cu tăiţei pe care femeia i-o vărsase în farfurie. O dată cu ea parcă sorbise tot ce avea să urmeze mai târziu.
Sorbise mirosul ei de nevastă tânără, izul acela de aluat amestecat cu lapte şi levănţică, parfumul specific pe care îl emană trupul unei femei îndrăgostite şi alte mici mistere care îi întunecaseră mintea şi îi zăvorâseră trupul într-o dorinţă fără nume.
Mulţumise smerit la sfârşitul mesei, cu un saru’mâna pe care nu găsise curajul să-l pună în practică, de teamă să nu încremenească trăsnit cu buzele pe pielea albă.
Timp de mai bine de o lună găsise adăpost şi mâncare caldă în casa tinerilor căsătoriţi. Până când în sfârşit îi dăduseră o mică garsonieră pe lângă uzină şi primise prima leafă cu care să se gospodărească.
În ziua când îşi luase rămas bun de la ei, îi tremurau mâinile ca unui hoţ prins la furat. Şi, în fond, asta şi era: un hoţ aciuiat în casa altora încercând cu disperare să fure frânturi din viaţa şi fericirea lor ca să-l apere de frig în serile lui singuratice, ca o călduroasă şi moale pătură de lână.
Ştia că se va întoarce, şi nu ca să le mulţumească. Ştia că va reveni în casa lor ca să-şi adune frânturile de suflet semănate ici-colo prin odaie şi să încerce să le pună la loc, ca într-un puzzle fără noimă şi fără speranţă.
Avea să revină ca o sălbăticiune hăituită de propria ei foame. Îi încolţise deja în minte planta otrăvită care avea să-i mutileze sufletul pe tot restul vieţii.
Câteva săptămâni mai târziu trimitea o scrisoare anonimă la sediul securităţii de pe strada Vulturilor. Mihail Codreanu era un element periculos care întreţinea legături ascunse cu un francez reacţionar. Ştia, Dinu, că omul era nevinovat şi francezul reacţionar nu era decât un bătrânel a cărei mamă fusese pe jumătate franţuzoaică şi care venea, din când în când, să mai bea un pahar şi să mai vorbească de una alta, gonit şi el de acasă de propria singurătate. Nici măcar nu vorbea franceza omul şi subiectele lor de discuţie rareori se abăteau de la gustul gutuilor sau ţuica de prune, dar suspiciunea în sine fusese de ajuns ca să pună pe roate mecanismul monstruos al maşinii de tocat destine. Două zile mai târziu o maşină cu botul întunecat ca o fierătanie înrăită oprea în faţa modestei căsuţe din periferie.
Veniseră să-l ridice pe Mihail. Doar Mihail. Ana ar fi trebuit să rămână acasă, singură şi neconsolată. Cel puţin aşa se derulau lucrurile în planurile lui Dinu.
Femeia însă se agăţase de bărbatul ei ca o ederă pătimaşă, luptând cu pumnii şi cu unghiile ca să-l apere de cei doi necunoscuţi îmbrăcaţi în haine absurde care păreau făcute din cauciuc.
Cei doi o priviseră o vreme amuzaţi, aşa cum priveşti o mâţă care se luptă cu umbra ei de pe perete, apoi îşi aruncaseră priviri cu înţeles şi îşi schimbaseră pe neaşteptate planurile.
Hotărâseră că femeia era implicată şi ea în presupusul complot cu străinii şi o ridicaseră împreună cu bărbatul ei. Puţinii vecini de pe uliţă care asistaseră la scenă, treziţi de strigătele disperate ale femeii, pândind cu grijă din spatele perdelelor, fericiţi că nu nimeriseră ei în ghearele necunoscuţilor, povesteau că impecabilii reprezentanţi ai ordinii superioare palpau trupul femeii în drum spre maşină, pasând-o de la unul la altul ca pe o jucărie de carne, şi toţi erau convinşi că până la urmă o arestaseră doar pentru că era o bucăţică bună şi frumuseţea ei fusese biletul ei doar dus către infern.
Nimeni nu ştia ce se întâmplase mai departe, dincolo de zidurile Securităţii, acolo unde toţi cei care intrau se transformau pentru totdeauna în umbre, chiar şi cei care rămâneau în viaţă suficient ca să se întoarcă acasă. Cert este că nimeni nu i-a mai văzut vreodată pe cei doi însurăţei şi se umpluseră uliţele cu tot felul de legende.
Dinu ştiuse dintotdeauna care va fi soarta lui Mihail după ce va pune pentru prima oară piciorul pe holurile hidoase ale clădirii Securităţii. Ştia că trupuri şi suflete ies chircite şi mutilate din sălile de interogatorii, că nici o lege creştină nu mai are valoare între zidurile fără ferestre şi că singura speranţă care le mai era îngăduită era să-şi dea sufletul înainte ca mecanismul torturii să se pună în mişcare. Se gândise de multe ori în timp ce mângâia colţurile scrisorii către Securitate, dar până la urmă ajunsese la concluzia că acela era preţul care trebuia plătit pentru dragostea lui nebună pentru femeia cu părul roşu, şi că viaţa nu e niciodată dreaptă, oricum ai da-o, aşa că mai bine să-ţi vezi de sufletul tău.
Ceea ce nu socotise însă Dinu, în orbirea lui nesăbuită, era că frumoasa Ana intrase în clădirea Securităţii pe o altă uşă, înaintase pe un alt coridor până la o scară secretă care ducea în măruntaiele clădirii, în singura încăpere mobilată şi încălzită, nu pentru un interogatoriu, pentru că nimeni nu era interesat de ce avea să spună arătoasa moldoveancă, aşa că-i lipiseră un plasture pe gură să nu-i audă văicărelile, şi mai departe se derulase filmul pe care pereţii aceia îl văzuseră de o infinitate de ori, acela al forţei brute dezlănţuite din hăurile cele mai întunecate ale naturii omeneşti, cu inutilă violenţă, ca un bocanc izbit cu furie doar ca să striveşti un cărăbuş rătăcit în calea ta, şi memoria pământului se îngreunase cu durerea încă unei femei, care se adăugase milioanelor dinaintea ei şi milioanelor de după ea, în armata tăcută a strigătelor pe care nu le va auzi nimeni niciodată.
Dinu se întorsese a doua zi să vadă cum stăteau lucrurile, cu sufletul cât un purice, ca un hoţ care se strecoară într-o casă din care a mai furat deja, şi găsise casa vraişte şi câinele schelălăind de foame. Simţea privirile vecinilor urmărindu-l prin perdele. În cele din urmă bătrâna de peste drum se îndurase de înfăţişarea lui rătăcită şi buimacă şi îi strigase de peste gard:
„I-or dus, maică, ăi de la Securitate, bieţii oameni, vai de sufletul lor!“
„Şi Ana? “
„Ana… îi carne pentru măcelari de-amu’! Săraca fată, o cunosc de când era cât pumnu’!“
„Adică… au arestat-o şi pe ea?“
„Arestat-o? Au ridicat-o pe sus ca pe o jumencă de tăiat!“
Dinu simţise cum i se moaie picioarele ca nişte lumânări de ceară şi căutase un loc să se aşeze, de teamă să nu cadă ca un bolovan la pământ.
In cele din urma intrase în casa-fără-Ana. În casa în care Ana nu avea să mai intre niciodată. Niciodată? Repetă de mai multe ori cuvântul acela amar ca o frunză de pelin, de parcă ar fi vrut să-i pătrundă toate sensurile ascunse. Niciodată, niciodată. Asta însemna nu mâine, nu poimâine, nu după Crăciun şi nici înainte de Paşti, nu anul viitor şi nici peste zece ani. Niciodată era ca un punct sărit de pe linia timpului şi aruncat în afară, în golul fără sfârşit al lucrurilor neîntâmplate. Fără să-şi dea seama se trezi mângâind şalul care rămăsese spânzurat pe speteaza scaunului, fără formă şi fără stăpân, conştient parcă de inutilitatea pe care dintr-o dată o căpătase. Celălalt scaun era căzut la pământ şi parcă plutea încă în aer o încrâncenare fără nume, o ciocnire de forţe care deformase aerul din încăpere şi mutilase lumina dinspre fereastră. Urmele de noroi lăsate pe covorul de iută de bocanci necunoscuţi duceau către uşă, şi apoi afară, spre nicăieri.
Ana, Anişoara, ce ţi-am făcut? scâncise ca un copil care se trezise dintr-o dată într-un beci fără lumină şi fără ieşire. Ce-am făcut, Doamne?
Apoi îi căzuse privirea pe un pachet de hârtie maronie pe care scria cu litere de o şchioapă pentru Dinu. Era scrisul lui Mihail. Îl deschisese cu degete tremurate şi de sub foşnetul hârtiei zgrunţuroase ieşise la lumină o pereche de şoşoni, cu boturile lucioase şi timide ca a unor pui de focă. Aşadar Mihail se ţinuse de cuvânt. Nu uitase picioarele lui veşnic îngheţate în pantofii de cârpă.
Dintr-o dată Dinu înţelesese ce tragedie fusese pentru oamenii aceia, simplul fapt de a-l fi întâlnit pe el şi ce preţ plătiseră pentru o mână întinsă la nevoie şi o vorbă bună. Mihail avea să rămână singurul prieten adevărat pe care îl cunoscuse vreodată. Ana avea să rămână singura femeie pe care o iubise vreodată. Şi el îi trădase pe amândoi, curmându-le viaţa printr-o simplă, nesăbuită, scrisoare anonimă.
Câte rugăciuni îmi trebuie Doamne să spăl fărădelegea asta? Câte milioane de mătănii, câte ore pe genunchi în biserici, câte săptămâni de post? Dinu dusese la gură şalul de lână care încă mai păstra parfumul Anei, şi în clipa aceea ştiu că întrebările lui vor rămâne veşnic fără răspuns, şi golul acela deschis dintr-o dată în sufletul lui ca o fântână fără apa n-avea să se mai închidă niciodată.
Doar câinele Miţosu părea să nu miroasă vina lui fără nume şi îl aştepta la poartă în fiecare zi, flămând şi schieunând de singurătate. Îl simţea de departe şi îl întâmpina mereu cu un lătrat bucuros, sărind cu labele pe el şi lingându-l de fericire. Dinu se hrănea din fărâma aceea de iubire animală ca un călător însetat dintr-un ochi de apă în mijlocul deşertului. Ştia că nu merită nici măcar afecţiunea câinelui, care-i cădea în poală nemeritată, la fel ca şi şoşonii de la Mihail, dar se înfrupta din ea cu lăcomie. Câinele acela miţos şi urât mirositor era singura lui legătură cu prietenii dispăruţi.
La început se întorsese doar să hrănească animalul. Apoi venise iarna şi se oprise un sfârşit de săptămână să-i facă o cuşcă. Atunci aprinsese şi soba în casă şi reparase scaunul rupt în ziua arestului. Până când, încet-încet, îşi adusese puţinele lucruri pe care le avea şi se mutase în casa rămasă fără stăpân. Undeva, într-un ungher tainic al sufletului lui, încă mai spera că Ana ar putea să se întoarcă acasă.
Vestea că muriseră în închisoare îl ajunsese din urmă în timp ce mătura zăpada din faţa porţii, paralizându-i vorbele în gură, gândurile şi sufletul laolaltă.
„S-or dus, maică. I-o strâns bunul Dumnezeu, ca să nu mai îndure atâta durere. Cine ştie prin ce calvar or fi trecut, bieţii oameni. Şi când te gandeşti că ea mai era şi gravidă!“
„Gravidă? Ana era gravidă?“
„Da, erau aşa de bucuroşi, dragii de ei. Erau siguri că avea să fie băiat. Îi dăduseră şi numele: Andrei.“
Dinu simţi cum zăpada îi pătrunde în şoşoni, îi trece prin tălpi şi i se ridică încet prin vene, până la inimă, ca o sageată de gheaţă tăioasă. Credea că avea să rămână încremenit acolo, în faţa curţii, fără suflu, un mort în picioare.
Dar Dinu nu murise. Nici atunci, şi nici mai târziu.
Pierduse şi socoteala de câte ori încercase să treagă pragul dincolo, ca să nu mai simtă greutatea aceea apăsătoare în piept. Prima oară fusese în ziua în care murise Miţosu. Îl găsise întins pe prag, cu labele spre uşă, de parcă venise să-şi ia rămas-bun. Îl îngropase în fundul grădinii şi îl plânsese ca pe un copil. Apoi luase un pumn de otravă pentru şoareci şi îl înghiţise aproape cu lăcomie, nerăbdător să iasă odată din haina aceea nesuferită de amintiri dureroase. Se chinuise toată noaptea, avea un pumn de jăratec în măruntaie şi în creier, apoi către dimineaţă căzuse la pământ istovit şi dormise până a doua zi. Când se trezise, era întins pe covorul de iută, istovit şi îngheţat, dar viu.
Îi trebuiseră încă vreo duzină de încercări, care de care mai ingenioasă, ca să-şi dea seama că uşa aceea era încuiată pentru el. Moartea, musafir nepoftit şi nechemat pentru ceilalţi semeni ai lui, era un lux care lui nu îi era permis. De fiecare dată când încercase să treacă dincolo, o mână nevăzută parcă îl aruncase înapoi cu brutalitate.
Acesta devenise blestemul lui. Dinu nu putea să moară. Cu toata carnea şi sufletul lui trebuia să guste din oroarea timpului în care se născuse. Nu putea închide ochii peste durerea lumii. Avea să o vadă trecând prin faţa ochilor, în toate formele ei, până în ultimul ceas. Fiecare bărbat, femeie, copil lovit, aveau să locuiască în pupila lui până în ultima clipă. Avea să audă fiecare cuvânt al lor, oricât de încet şoptit, şi sunetele numelor lor i se rostogoleau în creier iar şi iar, până la cea mai neînsemnată silabă. Oricât de bătrân avea să fie ultimul plecat din viaţă, el avea să rămână în urmă să-l plângă.
Dumnezeu îi dăduse pedeapsa capitală.
Nu să moară.
Ci să trăiască.
